Un dinte este alcătuit din mai multe straturi: la exterior, smalțul (pe coroană) și cementul (pe rădăcină), dedesubt dentina, iar în centru pulpa dentară, cu nervi și vase de sânge. Dintele este ancorat în os prin ligamentul parodontal și este înconjurat de gingie. Când înțelegi cum e construit un dinte, îți este mai ușor să înțelegi de ce apar caria, sensibilitatea sau boala gingivală și de ce igiena zilnică contează atât de mult.
Părțile vizibile și invizibile ale dintelui: coroană, colet și rădăcină
Privit din exterior, fiecare dinte are trei zone principale:
- Coroana este partea vizibilă, situată deasupra gingiei. Forma ei diferă în funcție de tipul dintelui: plată și tăioasă la incisivi, ascuțită la canini, cu cuspizi (vârfuri) la premolari și molari.
- Coletul (gâtul dintelui) este zona de trecere dintre coroană și rădăcină, aflată la nivelul marginii gingiei. Este o zonă vulnerabilă: aici se acumulează ușor placa bacteriană, iar dacă gingia se retrage, coletul rămâne expus la carii și sensibilitate.
- Rădăcina este partea ascunsă în os. Un dinte poate avea una, două sau trei rădăcini, iar uneori chiar mai multe, în funcție de tipul și poziția lui.
Rădăcina este de obicei mai lungă decât coroana, ceea ce îi oferă dintelui stabilitate în timpul mestecatului.
Țesuturile dure ale dintelui: smalțul, dentina și cementul
Smalțul dentar
Smalțul acoperă coroana și este cel mai dur țesut din corpul uman, mai dur decât osul. Este format aproape în totalitate din minerale (în principal cristale de hidroxiapatită), cu o cantitate mică de apă și materie organică. Are o culoare alb-gălbuie, ușor translucidă, iar grosimea lui variază: este mai gros pe suprafețele de mestecat și mai subțire spre colet.
Un lucru important de reținut: smalțul nu se regenerează. Nu conține celule vii, așa că, odată pierdut prin carie, eroziune acidă sau uzură, nu se reface singur. În stadiile foarte incipiente, fluorul și saliva pot ajuta la remineralizarea suprafeței, dar o cavitate deja formată trebuie tratată de medic.
Dentina
Dentina se află sub smalț și formează cea mai mare parte a dintelui. Este mai moale și mai gălbuie decât smalțul, iar culoarea ei influențează nuanța pe care o vezi prin smalțul translucid. Conține minerale, colagen și apă.
Dentina este străbătută de numeroase canalicule microscopice (tubuli dentinari) care fac legătura cu pulpa. De aceea, când dentina rămâne expusă (prin uzura smalțului sau retragerea gingiei), stimulii reci, dulci sau acizi pot ajunge mai ușor la nerv și apare durerea de scurtă durată cunoscută ca hipersensibilitate dentinară. Spre deosebire de smalț, dentina continuă să se formeze lent pe parcursul vieții (dentina secundară), ceea ce îngustează treptat camera pulpară.
Cementul radicular
Cementul acoperă rădăcina, așa cum smalțul acoperă coroana. Este mai moale decât smalțul și dentina și are un rol esențial: de el se prind fibrele ligamentului parodontal, care țin dintele în os. Când gingiile se retrag, cementul rămâne expus și poate fi afectat de carii radiculare, mai ales la vârstnici.
Pulpa dentară: partea vie a dintelui
Pulpa se află în centrul dintelui, în camera pulpară (în coroană) și în canalele radiculare (în rădăcini). Este un țesut moale care conține nervi, vase de sânge, țesut conjunctiv și celulele care produc dentina (odontoblastele).
Pulpa are mai multe roluri:
- hrănește dintele din interior;
- produce dentină nouă pe parcursul vieții și ca reacție de apărare la iritații;
- transmite senzațiile de durere, cald și rece.
Când o carie netratată ajunge până la pulpă, aceasta se poate inflama sau infecta. Durerea devine de obicei mai intensă și mai persistentă, iar tratamentul poate necesita un tratament de canal sau, în unele cazuri, extracția dintelui. Tocmai de aceea caria dentară este mai ușor de tratat când este depistată din timp, cât timp afectează doar smalțul sau dentina.
Structurile de susținere: ligamentul parodontal, osul alveolar și gingia
Dintele nu este „lipit” direct de os. El este ținut pe loc de un ansamblu de țesuturi numit parodonțiu:
- Ligamentul parodontal este un strat foarte subțire de fibre care leagă cementul radicular de osul alveolar. Funcționează ca un amortizor pentru forțele de masticație și permite dintelui mișcări foarte mici. Conține și receptori care te ajută să simți când muști ceva tare.
- Osul alveolar formează alveolele (cavitățile) în care stau dinții. Este un os viu, care se remodelează continuu. După pierderea unui dinte, osul din acea zonă se poate resorbi treptat, motiv pentru care medicul discută din timp opțiunile de înlocuire a dintelui.
- Gingia este mucoasa care acoperă osul și îmbracă coletul dinților. O gingie sănătoasă este de obicei roz pal, fermă și nu sângerează la periaj.
Când placa bacteriană rămâne mult timp la marginea gingiei, apare inflamația gingiei (gingivita). Netratată, aceasta poate evolua spre parodontită, în care sunt afectate ligamentul și osul, iar dinții se pot mobiliza și, în timp, pierde.
Tipurile de dinți și rolul fiecăruia
Un adult are de regulă 32 de dinți permanenți, câte 16 pe fiecare arcadă. Fiecare tip are o formă adaptată funcției lui:
- Incisivii (8) sunt dinții din față, 4 sus și 4 jos. Au formă de daltă, cu margine tăietoare, și servesc la tăierea alimentelor și la pronunțarea corectă a unor sunete. Au de obicei o singură rădăcină. Se împart în incisivi centrali și laterali.
- Caninii (4) sunt situați la „colțurile” arcadelor. Au vârf ascuțit și cele mai lungi rădăcini, ceea ce îi face foarte stabili. Ajută la sfâșierea alimentelor și ghidează mișcările laterale ale mandibulei.
- Premolarii (8) se află între canini și molari. Au de obicei doi cuspizi și una sau două rădăcini și ajută la zdrobirea alimentelor. Există doar în dentiția permanentă.
- Molarii (12) sunt cei mai mari dinți, în partea din spate a gurii. Au o suprafață largă de mestecat, cu mai mulți cuspizi, și de obicei două sau trei rădăcini. Ei macină alimentele.
Pe fiecare parte a fiecărei arcade există trei molari: primul molar apare în jurul vârstei de 6 ani, al doilea în jurul vârstei de 12 ani, iar al treilea, măseaua de minte, erupe de obicei spre sfârșitul adolescenței sau la începutul vârstei adulte. La unele persoane măselele de minte nu apar deloc sau rămân incluse în os; medicul evaluează de la caz la caz dacă e nevoie de extracție.
Dentiția de lapte și dentiția permanentă
Pe parcursul vieții ai două seturi de dinți. Diferențele principale sunt rezumate mai jos:
| Caracteristică | Dinți de lapte | Dinți permanenți |
|---|---|---|
| Număr | 20 | 32 (inclusiv măselele de minte) |
| Tipuri | 8 incisivi, 4 canini, 8 molari | 8 incisivi, 4 canini, 8 premolari, 12 molari |
| Perioada de apariție | aproximativ între 6 luni și 3 ani | aproximativ de la 6 ani până la vârsta adultă |
| Aspect | mai mici și mai albi, smalț mai subțire | mai mari, smalț mai gros |
Dinții de lapte încep să cadă de obicei în jurul vârstei de 6 ani, iar schimbul se încheie, în general, în jurul vârstei de 12 ani. Chiar dacă sunt temporari, ei păstrează spațiul pentru dinții permanenți și merită îngrijiți la fel de atent.
Cum sunt numerotați dinții la dentist
În fișa ta sau pe o radiografie poți vedea dinții notați cu numere din două cifre. Cel mai folosit sistem împarte gura în patru cadrane: 1 (sus dreapta), 2 (sus stânga), 3 (jos stânga) și 4 (jos dreapta), privite din perspectiva pacientului. A doua cifră indică dintele, de la 1 (incisivul central) la 8 (măseaua de minte).
De exemplu, „11” este incisivul central superior din dreapta, iar „36” este primul molar inferior din stânga. Pentru dinții de lapte, cadranele sunt notate cu 5, 6, 7 și 8, iar dinții de la 1 la 5. Dacă ai nelămuriri despre alți termeni, glosarul stomatologic te poate ajuta.
De ce contează să cunoști anatomia dintelui
Cunoașterea structurii dintelui explică multe dintre recomandările pe care le primești la dentist:
- smalțul nu se reface, deci merită protejat prin periaj blând, pastă cu fluor și limitarea gustărilor dulci și acide;
- o carie trebuie tratată înainte să ajungă la pulpă, când tratamentul este de obicei mai simplu;
- sensibilitatea la rece poate semnala dentină expusă și merită verificată;
- sângerarea gingiilor este un semn de inflamație a gingiei, nu ceva „normal”;
- controalele regulate permit depistarea problemelor înainte să doară.
Mai multe explicații despre structura și funcțiile dinților găsești în categoria Anatomie dentară.
Întrebări frecvente
Care este cea mai dură parte a dintelui?
Smalțul, care acoperă coroana, este cel mai dur țesut din corpul uman. Cu toate acestea, este sensibil la acizi (din alimente, băuturi sau reflux) și nu se regenerează, așa că trebuie protejat.
De ce ne doare dintele dacă smalțul nu are nervi?
Smalțul în sine nu doare. Durerea apare când este afectată dentina, care are canalicule legate de pulpă, sau chiar pulpa, unde se află nervii. O durere scurtă la rece sau dulce indică adesea dentină expusă, iar o durere intensă, pulsatilă sau spontană poate indica o problemă a pulpei și merită evaluată de medic cât mai curând. Dacă apar febră sau o umflătură a feței care se extinde, mergi de urgență la medic.
Câți dinți are un adult?
Un adult are de obicei 32 de dinți permanenți, inclusiv cele patru măsele de minte. Mulți oameni au însă mai puțini, fie pentru că măselele de minte nu au erupt sau au fost extrase, fie din cauza unor dinți absenți congenital.
Ce este nervul dintelui?
„Nervul” este denumirea populară pentru pulpa dentară, țesutul viu din centrul dintelui, care conține nervi și vase de sânge. Când pulpa este inflamată ireversibil sau infectată, medicul o poate îndepărta prin tratament de canal, iar dintele poate fi păstrat pe arcadă.
Dinții de lapte au rădăcini?
Da. Dinții de lapte au rădăcini, doar că acestea se resorb treptat pe măsură ce dintele permanent se pregătește să erupă. De aceea, când un dinte de lapte cade natural, pare să nu aibă rădăcină.
Articolul are scop informativ și nu înlocuiește consultul la medicul stomatolog.
