Mulți pacienți ies de la dentist cu un diagnostic pe care nu l-au înțeles pe deplin: „pulpită pe 36”, „pungă de 5 milimetri”, „propunem un onlay”. Mai jos găsești termenii pe care îi auzi cel mai des în cabinet, explicați simplu și grupați după momentul în care apar. Nu înlocuiesc discuția cu medicul, dar te ajută să știi ce să întrebi.
Cum se numesc dinții în fișa ta
Dentistul rareori spune „a doua măsea de jos, pe stânga”. Folosește un sistem de numerotare din două cifre, același în aproape toată Europa. Prima cifră arată sfertul de gură (cadranul): 1 este sus pe dreapta, 2 sus pe stânga, 3 jos pe stânga, 4 jos pe dreapta, privind din perspectiva ta, nu a medicului. A doua cifră arată dintele, numărat de la mijloc spre spate: 1 și 2 sunt incisivii, 3 caninul, 4 și 5 premolarii, 6, 7 și 8 molarii. Așadar 36 este primul molar de jos pe stânga, iar 18 este măseaua de minte de sus pe dreapta. La dinții de lapte, cadranele se notează cu 5, 6, 7 și 8.
Un adult are până la 32 de dinți, câte 16 pe fiecare arcadă (arcada superioară și cea inferioară), dacă socotim și măselele de minte. Mulți oameni au mai puțini, fie pentru că măselele de minte nu au apărut, fie pentru că au fost extrase.
Din ce e făcut un dinte
Smalțul este stratul exterior, cel mai dur țesut din corp. Nu are nervi, deci o fisură mică în smalț de obicei nu doare. Sub el se află dentina, mai moale și gălbuie, străbătută de canale foarte fine care comunică cu interiorul dintelui. De aceea, când dentina rămâne descoperită, apare sensibilitatea la rece sau la dulce.
În centrul dintelui e pulpa, pe care pacienții o numesc „nervul”: țesut moale cu nervi și vase de sânge. Pulpa ocupă camera pulpară din coroană și continuă prin canalele radiculare până la apex, vârful rădăcinii, pe unde intră vasele și nervii. Rădăcina e acoperită de cement și prinsă de os printr-un ligament subțire.
Tot ce ține dintele pe loc se numește parodonțiu: gingia, osul alveolar (osul în care stau dinții), ligamentul și cementul. Când auzi „probleme parodontale”, e vorba de aceste țesuturi de susținere, nu de dintele propriu-zis.
Termenii de la control și din diagnostic
Placa bacteriană este pelicula moale și lipicioasă care se formează zilnic pe dinți. Dacă rămâne pe loc, se mineralizează și devine tartru, pe care nu îl mai poți scoate cu periuța. Gingivita este inflamația gingiei (roșie, umflată, sângerează la periaj) și se vindecă de obicei cu o igienă corectă și o curățare profesională. Mai multe găsești în articolul despre gingivită și semnele ei.
Când inflamația coboară spre os, apare parodontita. În limbajul curent i se spune „parodontoză”, deși medicii preferă primul termen. Osul pierdut nu se reface de la sine, dar boala poate fi oprită și ținută sub control. Între dinte și gingie se formează atunci pungi parodontale, spații adâncite pe care medicul le măsoară cu o sondă gradată. Când auzi cifre precum „3, 4, 6” dictate asistentei, acelea sunt adâncimi în milimetri. Mai multe despre cum se măsoară pungile parodontale și ce înseamnă valorile.
Caria este distrugerea smalțului și a dentinei de către acizii produși de bacterii din zahăr. Dacă se formează sub o plombă veche, se numește carie secundară. Când caria ajunge aproape de pulpă, aceasta se inflamează: pulpita. O pulpită poate fi reversibilă (durere scurtă la rece, care trece imediat) sau ireversibilă (durere care persistă minute întregi, pulsează, te trezește noaptea). Dacă pulpa moare și se infectează, în cabinetele din România vei auzi termenul gangrenă pulpară. Infecția poate ajunge dincolo de apex și formează o leziune periapicală, uneori un abces cu puroi și umflătură.
Alți termeni frecvenți: mobilitate dentară (dintele se mișcă), recesiune gingivală (gingia s-a retras și rădăcina se vede), bruxism (scrâșnitul sau încleștarea dinților, mai ales noaptea), ocluzie (felul în care se întâlnesc dinții când închizi gura) și malocluzie (o mușcătură incorectă). Pe radiografie, medicul poate vorbi de zone radiotransparente (închise la culoare, unde țesutul e mai puțin dens) și radioopace (albe, cum sunt plombele metalice).
Proceduri: ce se ascunde în planul de tratament
Detartrajul înseamnă îndepărtarea tartrului de pe dinți, de obicei cu un aparat cu ultrasunete, urmată adesea de periaj profesional și airflow (un jet de apă, aer și pulbere fină care scoate petele). Când boala a mers mai adânc, medicul recomandă chiuretaj subgingival: curățarea rădăcinilor în interiorul pungilor, cu anestezie locală. Diferența dintre cele două o găsești explicată în articolul despre detartraj și chiuretaj subgingival.
Obturația este ceea ce pacienții numesc plombă: medicul îndepărtează țesutul cariat și reface dintele cu un material, cel mai des compozit (de culoarea dintelui). Tratamentul endodontic, adică tratamentul de canal, înseamnă scoaterea pulpei inflamate sau infectate, curățarea și dezinfectarea canalelor și apoi obturația de canal, umplerea lor etanșă. Dacă auzi „punem un pansament” între ședințe, e vorba de un medicament lăsat temporar în dinte, acoperit cu o plombă provizorie.
Extracția este scoaterea dintelui. Alveola este locul rămas gol, iar alveolita este complicația dureroasă în care cheagul din alveolă se pierde. Sigilarea se face mai ales la copii: șanțurile de pe suprafața molarilor sunt acoperite cu un material fluid, ca să nu se oprească acolo resturi și bacterii.
Lucrări protetice și estetice
Coroana este o „capă” care acoperă complet un dinte slăbit. Puntea înlocuiește unul sau mai mulți dinți lipsă și se sprijină pe dinții vecini, numiți dinți stâlpi, care se șlefuiesc pentru coroane. Implantul este un șurub, de obicei din titan, introdus în os în locul rădăcinii pierdute; peste el se pune ulterior o coroană. Bontul (sau abutmentul) este piesa de legătură dintre implant și coroană.
Inlay, onlay și overlay sunt piese lucrate în laborator care refac doar o parte a dintelui, între o plombă mare și o coroană ca întindere. Le găsești descrise în articolul despre microprotezele dentare. Fațetele sunt foițe subțiri din ceramică sau compozit, lipite pe fața vizibilă a dinților din față. Proteza mobilă se scoate din gură; poate fi totală (când nu mai există dinți pe arcadă) sau parțială.
Vei mai auzi despre amprentă (clasică, cu pastă în lingură, sau digitală, cu scannerul intraoral), provizorii (lucrări temporare purtate până e gata cea finală) și cimentare (fixarea definitivă a unei coroane).
Specialități și investigații
Endodonția se ocupă de pulpă și canale, parodontologia de gingii și os, ortodonția de alinierea dinților, iar pedodonția de copii. Chirurgia oro-maxilo-facială tratează extracțiile dificile, chisturile și fracturile de maxilar.
La investigații, radiografia retroalveolară arată unul sau doi dinți de la coroană la vârful rădăcinii, bitewing-ul caută carii între dinți, iar ortopantomograma (panoramica) arată toată gura pe o singură imagine. CBCT este o tomografie 3D a dinților și oaselor, folosită mai ales când medicul planifică un implant sau caută un canal greu de găsit; detalii în articolul despre tomograful dentar CBCT.
Dacă un termen din planul de tratament nu îți e clar, cere-i medicului să ți-l arate pe radiografie sau într-o oglindă. E o întrebare firească, iar un control de rutină e cel mai bun moment pentru ea.
Întrebări frecvente
De ce spune dentistul numere în loc de numele dinților?
Pentru că e mai rapid și fără ambiguități. Fiecare dinte are un cod din două cifre: prima arată cadranul (1 sus dreapta, 2 sus stânga, 3 jos stânga, 4 jos dreapta), a doua poziția dintelui de la mijloc spre spate. Așa, „46” înseamnă primul molar de jos pe dreapta.
Care e diferența dintre pulpită și gangrenă?
Pulpita este inflamația pulpei, care încă e vie; în forma reversibilă poate trece după tratarea cariei. Gangrena înseamnă că pulpa a murit și s-a infectat. Un dinte cu gangrenă poate să nu mai doară deloc, dar are nevoie de tratament de canal sau, uneori, de extracție.
Parodontoza și parodontita sunt același lucru?
În vorbirea de zi cu zi, da. Termenul medical corect pentru boala inflamatorie a țesuturilor de susținere este parodontită. Important e ce stadiu are și dacă e activă, lucru pe care medicul îl stabilește din măsurarea pungilor și din radiografii.
Ce înseamnă „leziune periapicală” pe radiografie?
Este o zonă închisă la culoare în osul din jurul vârfului rădăcinii, semn că osul a fost afectat, de obicei de o infecție pornită din pulpă. Uneori nu doare deloc și se vede întâmplător. Medicul o corelează cu testele de vitalitate și cu simptomele tale înainte să propună un tratament.
Articolul are scop informativ și nu înlocuiește consultul la medicul stomatolog.
