Pe o radiografie dentară, tot ce e dens (smalțul, osul, plombele metalice, implanturile) apare alb sau gri deschis, iar ce e moale sau lipsește (pulpa, o carie, osul distrus de o infecție) apare închis la culoare. Medicul caută tocmai petele întunecate unde n-ar trebui să fie și compară înălțimea osului cu cea normală. Cu câteva repere, poți urmări și tu ce îți arată pe ecran.
De ce are nevoie dentistul de radiografie
La un control, medicul vede doar suprafețele dinților și gingia. Între dinți, sub plombe vechi, în rădăcini și în os nu are cum să se uite direct. O carie care începe exact la punctul de contact dintre doi molari poate săpa în dentină luni întregi fără să se vadă de sus. O infecție la vârful rădăcinii poate să nu doară deloc. Osul care susține dinții se poate retrage în timp ce gingia arată aproape normal.
Radiografia completează examinarea, nu o înlocuiește. Frecvența ei nu e fixă: medicul o decide după vârstă, câte carii ai avut, starea gingiilor și simptome. Asociația Dentară Americană recomandă ca radiografiile să se facă atunci când aduc informații utile pentru diagnostic, nu automat la fiecare vizită.
Cum se formează imaginea
Aparatul trimite un fascicul scurt de raze X prin dinți și maxilar spre un senzor digital (mai rar, un film). Țesuturile dense opresc mai multe raze și apar deschise la culoare; medicii le spun radioopace. Țesuturile moi sau zonele goale lasă razele să treacă și apar închise; acestea sunt radiotransparente.
Radiografia e o imagine plană a unor structuri tridimensionale, deci lucrurile se suprapun. O rădăcină din față poate ascunde una din spate, iar un unghi ușor diferit poate face o structură să pară mai lungă sau mai scurtă. De aceea medicul compară uneori două imagini sau cere o altă incidență.
Alb, gri și negru: ce înseamnă fiecare nuanță
Cel mai alb, aproape strălucitor, e metalul și materialele foarte dense: plombele vechi de amalgam, coroanele metalo-ceramice, un implant din titan, care se vede ca un șurub alb în os, și materialul cu care se umplu canalele după tratament, care apare ca o linie albă subțire în interiorul rădăcinii. Coroanele din zirconiu apar și ele foarte deschise. Plombele din compozit variază: majoritatea sunt vizibile, unele mai slab decât smalțul.
Gri deschis sunt țesuturile naturale dure. Smalțul e cel mai deschis dintre ele și formează un contur clar peste coroana dintelui. Dentina, dedesubt, e puțin mai închisă. Osul sănătos din jurul rădăcinilor are un aspect de rețea fină.
Zonele închise la culoare sunt cele care interesează cel mai mult. În centrul fiecărui dinte vezi o bandă închisă: camera pulpară și canalele, unde stă nervul. E normal să fie acolo. În jurul fiecărei rădăcini se vede o linie neagră foarte fină, spațiul ligamentului, mărginită de o linie albă subțire de os. Anormale sunt petele închise în smalț și dentină (de obicei carii) și zonele închise, rotunjite, în osul de la vârful unei rădăcini, care arată că osul a fost distrus, cel mai des de o infecție pornită din dinte.
Tipurile de radiografii și ce arată fiecare
Radiografia retroalveolară (periapicală) prinde unul sau doi dinți în întregime, de la coroană până la vârful rădăcinii și osul din jur. E alegerea obișnuită când te doare un anumit dinte sau când medicul verifică un tratament de canal.
Bitewing-ul se face mușcând o mică piesă care ține senzorul. Arată coroanele dinților de sus și de jos dintr-o parte a gurii și nivelul osului dintre ei. Este cea mai bună metodă pentru cariile dintre dinți, așa că e frecventă la controale. Mai multe despre cariile dintre dinți găsești în articolul dedicat.
Panoramica (ortopantomograma) se face cu un aparat care se rotește în jurul capului și arată pe o singură imagine ambele maxilare, toți dinții, inclusiv cei neerupți, și o parte din sinusuri și articulații. E utilă pentru o vedere de ansamblu, pentru măselele de minte sau înainte de un tratament ortodontic, dar nu e potrivită pentru cariile mici.
Tomografia CBCT oferă o imagine 3D și se folosește când ai nevoie de măsurători precise: planificarea implanturilor, canale greu de găsit, relația unei măsele de minte cu nervul. Implică o doză mai mare decât radiografiile obișnuite, deci se face doar când răspunde la o întrebare pe care celelalte nu o pot lămuri. Detalii în articolul despre tomograful dentar CBCT.
Cum parcurge medicul o radiografie
Medicul nu se uită doar la dintele care te doare. Parcurge imaginea sistematic, ca să nu scape nimic.
Începe cu coroanele. Caută pete închise sub smalț, mai ales chiar sub punctul de contact dintre dinți, unde apar cariile interdentare. Verifică marginile plombelor vechi: o linie închisă între plombă și dinte poate însemna o carie secundară sau o margine care nu mai etanșează.
Apoi coboară de-a lungul rădăcinilor. Urmărește dacă ligamentul are grosime egală peste tot, dacă la vârful rădăcinii apare o zonă închisă, dacă tratamentele de canal vechi sunt complete și etanșe. O zonă închisă la vârf, la un dinte care a avut o carie mare sau o plombă adâncă, ridică suspiciunea unei infecții dentare; medicul o confirmă cu teste de sensibilitate și cu simptomele tale.
Al treilea pas e nivelul osului. La o persoană cu gingii sănătoase, creasta osului dintre dinți e aproape de joncțiunea dintre coroană și rădăcină. Dacă osul a coborât, uniform sau doar în jurul unor dinți, vorbim de pierdere osoasă parodontală. Radiografia arată cât os s-a pierdut, dar adâncimea pungilor parodontale se măsoară cu sonda, direct în gură.
În final, medicul verifică restul imaginii: dinți incluși sau în plus, rădăcini rămase după extracții vechi, zone neobișnuite în os. Cele mai multe sunt variații fără importanță, dar unele necesită investigații suplimentare.
Ce nu poate arăta o radiografie
Radiografia are limite clare, iar diagnosticul final vine din corelarea ei cu ce vede medicul în gură:
- cariile foarte incipiente, la stadiul de pată albă pe smalț, de obicei nu se văd; caria trebuie să fi pierdut destul mineral ca să apară pe imagine;
- fisurile fine se văd rar, mai ales dacă nu sunt orientate paralel cu fasciculul, motiv pentru care un dinte fisurat e greu de diagnosticat;
- inflamația gingiei, culoarea dinților și leziunile de pe mucoasă nu apar;
- o infecție foarte recentă poate să nu fi distrus încă destul os ca să se vadă.
Invers, nu orice zonă închisă e o boală. Unele cavități anatomice normale ale maxilarului, gaura prin care iese un nerv sau o suprapunere de imagini pot semăna cu o leziune pentru un ochi neantrenat. Tot de aici vine și precauția cu programele de inteligență artificială care marchează automat posibile carii: pot ajuta medicul să nu scape ceva, dar decizia rămâne a lui.
Întrebări frecvente
Cât de periculoase sunt radiațiile de la radiografia dentară?
Doza unei radiografii dentare obișnuite este foarte mică, iar aparatele digitale au redus-o și mai mult. Riscul e considerat foarte scăzut, motiv pentru care radiografiile se fac atunci când medicul are nevoie de informația respectivă. Dacă ești însărcinată, spune-i medicului; radiografia se poate face când e necesară, dar ce poate aștepta se amână de obicei.
Mai trebuie să port șorțul de plumb?
Asociația Dentară Americană nu mai consideră necesar șorțul de plumb la radiografiile dentare, deoarece fasciculul e foarte îngust și șorțul poate chiar încurca imaginea. Unele cabinete îl folosesc în continuare, conform regulilor locale sau preferinței medicului. Dacă te liniștește, îl poți cere.
Pot primi radiografiile ca să le duc la alt medic?
În general, da. Radiografiile digitale se pot trimite pe e-mail sau pe un stick. Dacă mergi la un alt dentist, du-le cu tine: medicul poate compara imaginile în timp și s-ar putea să nu mai fie nevoie de altele noi.
De ce îmi face dentistul radiografie la un dinte care nu mă doare?
Pentru că multe probleme nu dor la început: cariile dintre dinți, pierderea de os sau o infecție cronică la vârful rădăcinii. Tocmai în stadiul fără durere tratamentul e mai simplu, iar radiografia ajută la găsirea lor.
Articolul are scop informativ și nu înlocuiește consultul la medicul stomatolog.
